Ma apucara dracii. Rau de tot. Cum nu m-au mai apucat de foarte mut timp. Credeam ca m-am obisnuit cu starea picioarelor mele. Credeam ca nu ma mai deranjeaza si ca sunt ok. Ajunsesem sa fiu foarte convinsa de faptul ca nu-mi pasa ca nu mai pot merge la munte cum faceam pe vremuri. Ba chiar era mai bine. Ce faceam atunci era aiurea, mergeam cu grupuri care luau muntele drept sport de performanta si nicidecum drept ce inseamna pentru mine. Mi-era si frica prin portiunile cu stancarie si lanturi. Imi suceam picioarele frecvent mai ales pe grohotisuri. Uram grohotisurile. Uram ploile la munte. Si faptul ca ma udam mereu la shoshoni. Prin urmare pana acum 5 minute eram perfect convinsa ca e mai bine asa, sa nu mai pot, macar sa am o scuza.
Am intrat in schimb pe niste siteuri ca sa caut lucruri de facut si de vazut in zona Bran-Moeciu unde voi merge curand. Si dintr-una intr-alta am ajuns pe carpati.org. Si m-a mancat in posterior sa mi bag nasul pe acolo. Jale mare. Cred ca o sa bocesc la noapte. Adica acum. Mi-e dor de muntii mei. Pe care nu-i voi mai vedea asa ca atunci. Mi-e dor de traseele grele (discutabil, ce-i drept) care ma rupeau dar care-mi ofereau atata satisfactie la sfarsit. Mi-e dor de aerul curat de dimineata si de micul dejun luat afara. De frigul noptii. De cantatul la chitara la foc. Mi-aduc aminte o excursie in care eu eram cea care canta la foc. Mult si bine si cu admiratori. Mi-e dor de noptile pierdute uitandu-ma la stele. Si de distractia pe care o aflam in compania unor straini. Mi-e dor de inconstienta cu care plecam haihui cu persoane necunoscute cu care nu aveam nimic in comun in afara de munte. Mi-e dor sa mai intalnesc persoane precum Nea Mircea. Si de cuplul ala pe care l-am cunoscut atunci, in cea mai frumoasa iesire, cu cea mai proasta combinatie de persoane in grup. Ce tocanita de ciuperci geniala a iesit. Si ce plimbare pe lanturi pe ploaie de credeam ca-mi vor putrezi maruntaiele pe acolo. Cate cazaturi am luat si in ce hal de jegosi eram toti 4. Si ce plouata prin geaca extrem de permeabila. Si ce cer superb in seara aia cand ei erau la foc si eu imi plangeam cretinatatea undeva in padure. Un prieten venea periodic sa vada daca sunt bine. Asa cum a promis. Si imi spunea ca sunt norocoasa pentru ca am dupa cine/ce sa plang. Asa sa fie oare? Sa fiu si-n clipa asta norocoasa ca am o fosta pasiune dupa care pot plange? Ce-i drept altii n-apuca sa vada frumusetile alea. Eu macar am gustat putin din ele. Prea putin. Incerc sa ma conving ca alea au fost placerile tineretii, pe cand eram copil tembel si nu stiam multe si n-aveam nici o grija. Pe vremea cand nu cunosteam nici oamenii, nici viata. Acum lucrurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, eu m-am schimbat. Oare daca as fi fost in continuare in stare de functionare as mai fi mers la munte? As fi apucat sa vad toate locurile alea la care tanjeam atat de mult?
Imi curge in minte o cascada de amintiri de la munte si de la chitari. Oameni care m-au format si reusesc in continuare sa-mi adauge mici retusuri. Oameni frumosi care acum sunt departe. Oameni dragi care au pornit pe drumurile lor, diferite de al meu si care acum sunt departe. Oameni in care mi-am pus toata increderea... si care acum sunt departe, cu ea cu tot. Totul pare atat de indepartat. Candva lucrurile astea imi alcatuiau viata. Acum s-a terminat. Am crescut. Avem alte preocupari si alte probleme. Ne mai vedem din cand in cand. Ocazional cu unii, intentionat cu altii. Dar parca nimic n-a mai ramas din aura aia de magie de atunci.
Nu-mi vine sa cred ca imi regret adolescenta, tocmai eu, adolescentul miop.
Si as vrea sa vii si tu, sa mergem impreuna
Sa impletim acolo a Craiului cununa
Din garofite rosii si din bujori de munte
Din liliac si flori de colt carunte.
Am intrat in schimb pe niste siteuri ca sa caut lucruri de facut si de vazut in zona Bran-Moeciu unde voi merge curand. Si dintr-una intr-alta am ajuns pe carpati.org. Si m-a mancat in posterior sa mi bag nasul pe acolo. Jale mare. Cred ca o sa bocesc la noapte. Adica acum. Mi-e dor de muntii mei. Pe care nu-i voi mai vedea asa ca atunci. Mi-e dor de traseele grele (discutabil, ce-i drept) care ma rupeau dar care-mi ofereau atata satisfactie la sfarsit. Mi-e dor de aerul curat de dimineata si de micul dejun luat afara. De frigul noptii. De cantatul la chitara la foc. Mi-aduc aminte o excursie in care eu eram cea care canta la foc. Mult si bine si cu admiratori. Mi-e dor de noptile pierdute uitandu-ma la stele. Si de distractia pe care o aflam in compania unor straini. Mi-e dor de inconstienta cu care plecam haihui cu persoane necunoscute cu care nu aveam nimic in comun in afara de munte. Mi-e dor sa mai intalnesc persoane precum Nea Mircea. Si de cuplul ala pe care l-am cunoscut atunci, in cea mai frumoasa iesire, cu cea mai proasta combinatie de persoane in grup. Ce tocanita de ciuperci geniala a iesit. Si ce plimbare pe lanturi pe ploaie de credeam ca-mi vor putrezi maruntaiele pe acolo. Cate cazaturi am luat si in ce hal de jegosi eram toti 4. Si ce plouata prin geaca extrem de permeabila. Si ce cer superb in seara aia cand ei erau la foc si eu imi plangeam cretinatatea undeva in padure. Un prieten venea periodic sa vada daca sunt bine. Asa cum a promis. Si imi spunea ca sunt norocoasa pentru ca am dupa cine/ce sa plang. Asa sa fie oare? Sa fiu si-n clipa asta norocoasa ca am o fosta pasiune dupa care pot plange? Ce-i drept altii n-apuca sa vada frumusetile alea. Eu macar am gustat putin din ele. Prea putin. Incerc sa ma conving ca alea au fost placerile tineretii, pe cand eram copil tembel si nu stiam multe si n-aveam nici o grija. Pe vremea cand nu cunosteam nici oamenii, nici viata. Acum lucrurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, eu m-am schimbat. Oare daca as fi fost in continuare in stare de functionare as mai fi mers la munte? As fi apucat sa vad toate locurile alea la care tanjeam atat de mult?
Imi curge in minte o cascada de amintiri de la munte si de la chitari. Oameni care m-au format si reusesc in continuare sa-mi adauge mici retusuri. Oameni frumosi care acum sunt departe. Oameni dragi care au pornit pe drumurile lor, diferite de al meu si care acum sunt departe. Oameni in care mi-am pus toata increderea... si care acum sunt departe, cu ea cu tot. Totul pare atat de indepartat. Candva lucrurile astea imi alcatuiau viata. Acum s-a terminat. Am crescut. Avem alte preocupari si alte probleme. Ne mai vedem din cand in cand. Ocazional cu unii, intentionat cu altii. Dar parca nimic n-a mai ramas din aura aia de magie de atunci.
Nu-mi vine sa cred ca imi regret adolescenta, tocmai eu, adolescentul miop.
Si as vrea sa vii si tu, sa mergem impreuna
Sa impletim acolo a Craiului cununa
Din garofite rosii si din bujori de munte
Din liliac si flori de colt carunte.
2 comentarii:
Și totuși... muntele este acolo. Chiar nu contează nimic. Oamenii s-or schimba, cu focul și chitările nu am fost niciodată de acord (și eu cânt la chitară, dar mă enervează aceleași acorduri și cântece banale la nesfârșit), la fel cu băutele, însă muntele rămâne tot timpul acolo și dacă vrei, te așteaptă... și o viață întreagă te va aștepta.
Din câte am înțeles, om avea aceeași vârstă, că și eu am terminat anul acesta. Și? Tot nu aș renunța la munte niciodată, mi-ar plăcea mie să cred. Până una alta, tot merg, deși va trebui să nu mai fiu lepră și să mă angajez cât de curând. Om trăi ș-om vedea ce-o fi, ce n-o fi.
Sau ecologia... are un rost să renunț la asta pur și simplu fiindcă nu mai am timp? Doar nu o să mai particip la organizarea anumitor chestii, însă tot voi mai merge din când în când să strâng un gunoi, să pun un copăcel și așa mai departe. E păcat să renunți la munte, doar fiindcă ai impresia că de acum vei avea prea multe responsabilități.
din pacate nu despre responsabilitati este vorba si nici despre renuntare. e vorba de picioare care nu mai rezista la efort, care la cel mai mic si simplu traseu cedeaza. si asta din cauza unui dobitoc care n-a avut de lucru intr-o seara.
Trimiteți un comentariu