"Unele valuri te rastoarna. Dar tu trebuie sa iesi la suprafata si sa inoti mai departe. De 7 ori cu capul sub apa, de 8 ori deasupra. Se poate pastra echilibrul pe suprafete dintre cele mai stranii."
Acest citat ma intampina in fiecare zi surazator pe usa de la mine din camera. L-am scris acolo intr-o perioada de maxima incordare in speranta ca va avea vreun efect. A avut... la momentul respectiv. Dar daca luam in considerare faptul ca in momentul respectiv pana si fragmentul cu frica avea efect... si ca aveam 18 anisori... intelegem si de ce. De atunci insa, in clipe gen asta de acum, imi mai indrept atentia catre el implorand linistea si increderea pe care mi-o oferea candva. Nu mai functioneaza. Poate pentru ca nu mai am eu putere sa-l fac sa functioneze. Nu mai cred.
Am un talent incredibil de a ma duce la fund cu viteza luminii. Nu-mi trebuie decat un bobarnac. Daca am cazut, m-am dus... mult... De data asta caderea mi-a inceput treptat. Putin cate putin, azi un pas, maine inca unul, pana cand am ajuns in "the point of no return" si am luat-o la vale. Am fost atata timp mandra de mine ca nu m-am lasat coplesita de anumite ganduri si decizii pe care stiam ca trebuie sa le iau incat chiar credeam ca m-am schimbat. But of course, nu se pune problema. It was only a matter of time. Le-am tinut departe atat cat am putut iar acum au dat navala. Toate. Buluc. Nici macar una n-a ramas de-o parte. Dorm prost si visez urat, ma trezesc indispusa iar din clipa in care deschid ochii le vad acolo zambindu-mi ironic, demonstrandu-mi ca oricat as incerca sa le alung ele imi vor ramane alaturi. Ar trebui sa le fiu recunoscatoare. In singuratatea si linistea asta asurzitoare sunt singurele care-mi tin companie. Sunt singurele care nu ma vor parasi pentru altcineva sau altceva. Singurele care sunt numai ale mele, numai pentru mine. Sunt practic tot ce mai am. Ele si peretii de beton acoperiti cu imagini colorate din locuri parca rupte din vis, care-mi permit printr-o spartura sa vad un colt de cer.
Ii invidiez pe cei fericiti in singuratate. Multa vreme am incercat si eu. Si m-am mintit ca mi-este bine. Am realizat ca nu merge, eu nu sunt asa. Am realizat ca eu singura ajung la balamuc. Eu singura parca traiesc degeaba. Degeaba ma bucur si degeaba plang, degeaba fac vreo prostie sau vreun lucru demn de toata lauda daca nu este nimeni acolo care sa observe. Este ca si cand intreaga mea existenta se dizolva undeva in aerul din jur si pluteste haotic neatingand pe nimeni. Imi dau seama cat sunt de nedreapta cand vorbesc despre asemenea lucruri. Cine citeste ramane cu impresia ca sunt o salbatica traita in pestera care n-a vazut chip de om si n-a simtit atingerea vreunui semen in viata ei. Imi dau seama ca doar circumstantele si firea mea dezechilibrata si slaba ma fac sa ma simt asa in clipa asta. Si mai imi dau seama ca in... curand sper... va trece si voi rade copios pe seama aberatiilor astora, ofticandu-ma la maxim ca nu am valorificat acest timp pentru a face ceva constructiv. Asa cum fac de fiecare data.
Cand ma uit afara ma simt ca intr-o poezie de Bacovia sau o piesa de Anathema. In general vremea asta ma duce cu gandul la o anumita dupa-amiaza in care ascultam "Forever Autumn" si nu eram singura. Iar asta era tot ce conta.
And with the morning sun
A lonely teardrop falls down from my eye
And i die...
Un comentariu:
dar tu nu mai scrii nik ? ne tii in asteptare aici :)
Trimiteți un comentariu